Cuvânt înainte

Mărturisesc că epistolarul de faţă e, într-o oarecare măsură, rodul întâmplării. La început am vrut să corespondez şi eu, ca tot omu’, dar văzând că destinatarii nu mă bagă nici de-ai naibii în seamă, în ciuda insistenţelor mele, „mă jurai să scriu scrisori” – vorba cânticelului –, pretextând c-aș trimite epistolele, chipurile, dragilor ori stimaţilor mei corespondenţi, despre care ştiam de-acum că o să-mi răspundă la calendele greceşti, n-aşa?, eu având grijă, totodată, să salvez copiile misivelor (începând din 1982, aproape toate epistolele mele sunt dactilografiate, cu indigoul de rigoare), sperând că le voi putea scoate la iveală odată şi o dată, iată. Şi deci cine m-ar putea opri, acum și aici, să-mi public epistolarul, nu cumva – veţi zice – lipsa acceptului formal al destinatarilor? Păi, de unde să ştiu eu dacă scrisorile mele au ajuns la destinatari, din moment ce ei nu mi-au răspuns niciodată (cu excepţia unuia singur: Călin Vlasie din Piteşti, care mi-a publicat şi el scrisori fără ca, în prealabil, să mă întrebe dacă sunt de acord cu publicarea epistolelor mele către el, darmite ale lui către mine, păi cum naiba). 

Nu vreau însă să mă pun rău cu destinatarii, căci s-ar putea să (mai) am nevoie de ei. Şi iată de ce: fiindcă jumătate din epistolele mele sunt totuşi exclusiv în mâna lor, a destinatarilor, la propriu şi la figurat, subsemnatul ne mai deţinând nici măcar copiile scrisorilor, pe care le-am pierdut într-o împrejurare încâlcită… La anno domini 1980, când mi-a sunat ceasul să mă fac ierou, fiind decis, atunci, să-mi sacrific boţul de libertate şi chiar şi viața, de dragul patriei, n-aşa?, îi remisei amicului Călin Vlasie „Apelul către Europa” precum şi copiile a vreo 70 de epistole, mandatându-l pe C.V., pe de o parte, să lanseze bomba-mi politică „dincolo”, aşa cum ne înţelsesem cândva, iar pe de alta, să aibă grijă de epistolarul meu ca de propria-i avere, indiferent ce s-o întâmpla cu mine (şi mai ales în situaţia că…). Fatalitate ! oops. După ce Vlasie a auzit c-am fost arestat, prins de potera Secu la Slatina şi legat, de nu mai putui să fac nicio mişcare pentru patrie, n-așa?, se îngrozi atât de avan, încât nu doar că nu mai detonă bomba-mi politică, însă o dezamorsă de-a binelea (așa după cum se poate afla într-un episod din „Povestea lui Ave”), arzându-mi și Apelul, şi epistolarul (sau cel puțin așa mi-a spus el).

Și deci este așa”.

 Viorel Padina

Posted in Epistolar iepocal. Comments Off on Cuvânt înainte